Povestea unui miez de nuca

Din pamantul ud si greu
Rasare un fir de planta,
La fel de verde ea-i mereu
Firava si ingrijorata.

Nu stim de-i copac ori floare.
Ea are frunza lata,
Se bucura de soare
Si de lumina toata.

Peste ani si ani
Tulpina-i se-ngroasha,
Apar si crengi mai mari
Si un puternic pom se-arata.

Radacinele is se-adancesc-n sol,
Crengile se intind spre cer,
Frunzele se-nnverzesc in vant ushor
Iar eu sa-nmuguresc sfios sper.

Tulpina alba ca un frac
Si pelerina-i din iod pe umeri
Ma adapostesc cu dor si drag
Pe mine si pe alte mii de sufluri.

Sunt un mugur alb si pur
Ce cresc pe-o ramura de nuc
Cu teama pentru tot din jur
Shi nu shtiu pe care drum s-apuc.

Radacina groasa-i seva mea,
Tulpina dreapta-mi este cuget,
Frunzele sunt amintirea grea
Si vantul e-al meu cantec.

In coaja verde si cruda
Sunt un miez intinerit,
Crescut de-un pom cu mare truda
Si de soare mult iubit.

Intr-o zi de toamna trista
Coaja verde mi s-a uscat...
Copacul de frunze planse facu risipa...
Iar eu am ramas cu-o armura din lemn curat...

Singur,trist si cu sufletul ranit
Am cazut pe pamantul ud si greu,
Sub umbra copacului mult iubit
Cu seva,cugetul,frunza si vantul meu.

Cat cuget poate sa fie intr-un cap de nuca
Traumat de caderea din pom cea dura,
Sa gandeasca ca n-are nimic si n-are unde sa se duca
Si sa-shi lase sufletul umbrit de ciuda si de ura?

As vrea sa va spun mai departe
Dar asta-i nu-i povestea mea,
A surorii sau a vreunui frate
Ci e dilema din viatza grea

E povestea unui alt miez de nuca
Crescut i truda sub umbra mea,
Care a-nvatzat ca fara frica
A reusit sa-tzi scrie viatza ta.